Somn şi revelaţie

Un drum printre salcâmi.

Umanizat de apa izvorului pe care

hain, am sorbit-o gândindu-mă la nemurire, mi-a picat cu desfătare

o rază peste trupu-mi aşteptând...

Văd bine, raza m-a facut sa cred

pentru secunde prefăcute-n ceasuri, că lumea e mai mică

iar in centrul ei stă cercul cu păcate.

Am luat cât am putut.Erau prea aurite.

Şi pierdut, simţind cum mâinile-mi refuză trupul,

am vrut să-mi smulg inima, să fiu o biată fiinţă

fără mai cu fiinţă-n ea.

Era momentul cel de nacăinţă, tulbure

privire a Universului, ce-mi răspândea în mădulare

o sete de dulce mătase, un somn făurit să mă renască.

Căzând pe înverzitul crud al ierbii pictată de îngeri,

m-am lăsat cuprins de adormirea celulelor

şi viaţa vieţilor nu aşteptam să vină...

Dar totuşi simţeam o fierbinţeală

ce mă-ndemna să nu cad în potir cu ploaie

si sa mă-nfrupt la masă cu inchipuiţi arhangheli...

Împins de solul antropocentrismului ce-mi fluiera

în vene un cântec al cenuşei ce vântul n-o schimba în piatră,

am rupt lanţul şi conştient...

ochii i-am deschis, spre uimirea alaiurilor de gâze.

Iarba se măritase 

în  împărătesc festin cu cerul, iar eu mă găseam acum

la poarta dintre...

(va urma)

Ipostaza

Mereu susţinând

drumul corabiei spre răsărit,

praful din urmă sorbindu-l

şi întinzând frageda cărare

de plăcut şi bine-a fiinţei,

aduni mările şi cu penelul

trasezi graniţa inimii,

mă ai,te am.

Retezând o veştedă sabie

dintr-o ramură de plângeri,

cerul face loc unui zâmbet

ce locuieşte-n tine.Râd.

Despici pânza de moarte

şi brodezi o poveste.Măturând

cu firea-ţi pură orice fir de frică şi răni,

se creează Raiul.

Un strop de ambrozie 

cade strapungându-mi cămaşa.

Ah,uitasem ca ţi-e casa în nori

şi câteodată verşi dintr-al tău pocal! Mă bucuri.

Exist.Te bucuri.

Când eşti cu mine îţi numeri paşii.

Nu vrei să pierzi nimic

din drumul meu către...Oriunde.

Iadul se înghite pe sine

iar un mugur de frag tânăr,

iubindu-se cu albina din juru-i

vesteşte apariţia Lunii.

Ah, nu ştie că eşti tu, iar eu Soare

iţi las parte din zi să fi! Mă bucuri.

Despre Geneză ca fapt

Nu este ceea ce este pentru că

depăşind un prag al fiinţei limitate

şi supuse-n grav asediu ce-i tulbură privirea,

e mai presus decât cele scunde

şi mai îngustă decât îngustimea

cea mai de ocară.

Iar crescând în timpul ce creşte 

în timpul ce neexistând există

pentru că e înainte de-a nu fi, 

este ceea ce nu este căci

cu gândul ai făurit, omule, 

un Univers în condensare.

Şi pentru ca să existe

un fir de praf cu gust bogat în

Absolut de Orişice Creaţie, 

e nevoie să fi fost

prima cauză ,căci dacă mă supun

legii spun că nu există nimic

dacă nu a fost un Număr pentru toţi.

Dar văd,acum,o copie mai finită

a unei Mari Minuni ce-a fost

pe prima filă a Lacrimii Dintâi, născută ca

povară din timp creat în timp.

Întâlnirea

Când clopotul a sunat, clipa devenise deja scrăşnet.
Profeţia a neprofeţit că întâlnirea avea să fie undeva în apropiere,
iar unde numai mireasa stătea
aşezându-se, bătrânul lumii şi-a lăsat chipul în pumnii mari de plumb.

Nicio durere nu se schiţa,
dar cum noaptea ştie că lumina-i e singura mamă ce-o ucide
asa şi ceata de grauri prevestise cu sunetul de flaut stins,
o amară întâlnire a Trainicei Visări.

Vântul inţepa un obraz
inlăcrimat de jalea focului ce sta s-aprindă
coroana ce-i lega într-un ospăţ al firii,
de cerul păsărilor descompuse.

Ea îl aştepta cu nerăbdare, suflând greu
şi stângând la piept talismanul fericirii.
El tăcea, iar fericirea se incolăcea suspect in jurul gatului
şi sugruma Momentul. El nemişcat stătea.

Era plopul unde se cunoscuseră în seara
unde nesperat şi-au format legamant al eternului.
Copacul devenise casa Lui,ii strângea trupul uscat
iar ochii deschişi sclipeau a aşteptare.

Nimeni nu ştia de ce tăcea,iar Ea
îl smulse din sicriul mirosind a verde
iar buzele-i strapunseră obrajii şi-l făceau hidos.
Bătrânul privea scena mocnind a pământ ars.

Gâfâiala ei picura crescândă iar cerul devenise aspru.
Pumnul Lui, rigid, se prefăcuse-n veşted
platou al unei iubiri care odinioară
fugea prin fine vene spre amăgirea lor.

Frigul inteţise senzaţia de zadar al clipei
iar ei fugiseră grabiti spre staule ale împăcării.
Unul rămasese într-o suspensie ca
fumul de tămâie alene-n ei dansând.

Ea plânse mult. Şi dintr-o dată
ca dintr-o pagină a criptei deschisă doar aievea,
murise-n braţe-i cărnoase, pline de vechi partide
în care vânaseră şi zmei,şi aur,şi venin.

Eseu asupra statului şi democraţiei

"Despre stat si puterea lui de indrumare, control si orientare a maselor s-a vorbit mult de-alungul istoriei, mai ales de cand noile directii ale societatii s-au schimbat, facand-o mai transparenta si dezvaluindu-i astfel tenebroasele masinatiuni de tot felul.
Democratia reprezinta astazi modelul politic care se doreste a fi mondializat, datorita traducerii sale ca putere absoluta a maselor.Fostele state comuniste,state colonii, state in curs de dezvoltare sunt adamenite de masinatiunile politicii internationale sa adere la aceasta retea deschisa, dar plina de nepatrunsul luminii morale.Asadar, democratia inseamna prin definitie creierul poporului, care poate face si desface legi si seturi de legi,oronante si reglementari astfel incat totul sa mearga spre o inevitabila bunastare comuna.Aceasta falsa idee se dezvaluie potentat pe masura ce avansam in ideologia interna a definitiei, odata cu cocluzia ca nu exista un Bine pentru toti, din moment ce exista o presiune continua asupra societatii civile pentru a o face "educata catre ideal", de altfel, o adevarat incremenire intr-un prezent politic continuu.
Asta inseamna ca daca democratia nu reprezinta puterea maselor, ea nu este decat un fals perindandu-se prin fata multimii, dar la care nu are acces nimeni, pentru ca ea este puterea in absenta unei adevarate puteri.Masele nu pot conduce statul deoarece nu au o cultura a starii de lider, nu au modele autentice si nu imbratiseaza valori morale cu valoare de imperative.
Karl Popper considera ca statul e un rau necesar, recunoscandu-se in acelasi timp ca este un pericol constant.Pentru ca statul sa se impuna ca autoritate, trebuie sa isi impuna autoritatea, rezultand o plasare deasupra legii si deasupra propriei sale puteri.
A doua problema care se pune este aceea a democratiei si a legaturilor sale cu idealul "clasei muncitoare", supusa imperfectiunilor claselor politice perindate ciclic, o recurenta mai mult decat ciudata.
Democratia nu e binele, ci raul cel mai mic.Tot Popper afirma ca "democratia in sine nu inseamna nimic bun in mod special, ci doar un mijloc de a evita tirania."In majoritatea statelor neo-democratice, acest regim a reprezentat salvarea si deschiderea, insa tocmai aceasta "dare din casa" a dezvaluit treptat neajunsurile si problemele mai ale structurilor de stat precum si a societatii civile.
Aceste probleme nu se vor rezolva tocmai datorita asteptarii gresite fata de "capitalismul din tribuna", iar democratia va tempera doar miscarile societatii astfel incat puterea poporului sa nu submineze miscarea politica.
Inca o problema importanta este legata de modul in care parghiile statului carmuiesc masele.Puterea striveste, masele se vor simti tradate, puterea nu se face simtita, masele se vor simti indreptatite sa fie "apostoli" ai profetiilor sociale adevarate.Nu se vor rezolva disensiuniile dintre nivelurile piramidei puerii, ci se va cadea intr-o capcana care poate deveni periculoasa.
Democratia devine astfel pericolul majoritatii de dorinta de schimbare a minoritatii, a condusilor. Orice conflict particular capata un aspect general, iar orice modificare poate produce consternatie, dovedind un sistem imperfect in care se dicteaza puterea mai mult decat ii sunt stipulate de propriile doctrine." 

Paşii noştri

Fie şi în paralel tot acolo vom ajunge.
Chiar şi moartea de-a goni în întuneric tot tu, lumină, ai da umbra.
Fie şi în apa unui iaz, tu spre mine inoţi şi rupi plase de invidie.
Chiar şi asa,iubitule, tot cu tine mă trezesc în gând.

Acum de n-ai veni aici, rupt mereu, în cumpeni voi sta.
Nu cred că tu,fluture,ai putea să-mi dai drumul,sunt polen.
Acum de ai pleca şi vulturii şi-ar abandona zilele.
Nu cred că tu,vântule, poţi să mă spulberi înainte să visăm.

Lângă ferestre,tu aştepţi să îmi intri în casă.
Acolo,unde nu te vezi, te ajut şi-mi dai Nume.
Lângă mâna mea, floare de fior imi mangaie tristeţea.
Acolo unde iubirea nu a pătruns, nu am văzut noi poarta.

Întotdeauna am invăţat să fim copii.Joc matur facem acum.
Niciodată nu m-ai rasfatat altfel decât cu tine.
Întotdeauna râzi cand vorbesc de veşnicie.
Niciodată să nu pleci fără ultima oră de iubire.

Din iad am ieşit să te luminez.
Raiul e luminat de spaima de-a mă pierde.
Din iad către lună am făcut singurul pas
si ştiu iubite că spre rai ne întoarcem curând.

Joc închis

Venin!Muşcătura şi sângele mi-e cristal de zână.

Da, veninul şi cumintenia mea e călăuzită în tine.

M-am îmbolnăvit de braţe tale trandafirii

Iremediabil,grav,absolut pierdută in

degetele ce mă împing spre aerul tare al iadului.

Nu mă trata,demonule,fi pedeapsa pentru

Indrăzneala de a fi

Spaima de a nu fi

Extazul de a prea fi

In fiinţă, fire, fabuloasă gustare de jar stelar.

Şi încă iţi şoptesc printre flăcările bietului glas de farmec regăsit:

“Cand mâna-ţi zugrăveşte seara cu bolta sufletului meu

Nici nu cunoşti altă desăfatare decât Cerul ce ţi-e dat.

Înfăşurat stând în prispa tainei tale

Desfaci cu zâmbetul dragostea mea.”

Eşti rostul paşilor mei prin juru-ţi

Roşind când simţi furtuna ce vine

Prin tine,prin vinele seci

Cu dorinte albe în iernile reci.

Priveşte-mi doar pasul şi spune-mi ce simţi?

Alerg prin vene sau suflu zapada în cale?

 Nu ştiu draga mea,

Dar ei mă văd erou

Iar tu mă vezi Tu

Sunt oglindit in tine.

Cand spui ca tot rostul

Este sa te ai,sa gandesti ca eu

Eu fiind

Şi numai stând

Cresc şi te transform

Ai nume, ai Numele meu!

Dragule,cum pot sa-ţi fiu de folos?

Diamantie petală ce-mi strânge trupul

Croită de tine cu fir şi amor

Nu pot sa ţi-o-ntorn! M-ar frânge pe mine!

Cred,imperfectule,perfecţiunea ta!

Obrazul fin şi parfum de iubire

Se găsesc în mine,ce taină supremă

Dragule, s-adorm în palmă la tine!

Mă simţi abis mişcator

Venin aparut sa-ţi mângâi bolta de aur

Părticele de aur

Şi peste tot aurul

Ce mi-e acum comoară,tu.

Spune-mi azi ori altadată

Prezent continuu in timp fin brodat

Mă iubeşti sau cauţi să te salvezi?

Iubesc,dragule,şi simţământ deschis

Mi-e starea.As vrea sa nu pleci,sa nu plâng

Să nu stai aproape de stele.Nu vreau sa fiu geloasă

Pe Univers.

Rămâi aici ca o icoană vie

De mine atinsă, născută din noi.

Vezi răul,abundă-n seva amară

Iar tu mă ţi taină, mă ai pentru tine,

Corolă de aur,abur de rouă

Sevă din fructul oprit altcuiva.

Din vârtejul ierbii către îngeri

Purtându-mi seva îndelung tihnită

printre ziduri groase de sânge şi pulberi,
mă găsesc acum în lumina unei creste
de unde doar căldura paşilor mă poate îmbrăca.


Mă păstrez ecou al divinului mugur alb
Şi caut
caut apropierea
de ceea ce vulturul
îmbrăţişează deja.


O,cât freamat există-n lumea asta
de poate cineva să sufle şi să spună,
că din glie răsună continuu o stafie
adorată de vene, maiestoasă-n vreme.


Mă păstrez ecou al divinului mugur alb
Şi strig,
fug, gerul cuprinzându-mi lemnul şi carnea
iar eu devin piatră-n comoara făr-de preţ.

Univers nemărginit

A existat un pământ
          Pe care noi eram solubile boabe de foc.
A existat un pământ
          Unde aripile tale purtau frica mea.
A existat un pământ
          Unde mâinile dansau.

A existat un pământ
          Unde simţurile erau poezie.
A existat un pământ
          Unde "eu" nu eram niciodată "prea mult".
A existat un pământ
          Unde doi însemnau destul
          si unde nesperat
          mă priveai şi mă iertai.

Acum există cerul.
          Exişti tu, blândă şi pătrunsă.
          Eu...te înconjor.
Mă expiri, mă inspiri...

Părtaşi la fiinţare

Căutând sensuri

Te aşezi lângă mine

Şi inima-ţi naşte văpăi de amor.

Trupul tău cere bucaţi de etern,
Iar eu descompus m-ofer într-o clipă
căci fără o jertfă de tine primită
vraja iubirii rămâne mister.


Priveşti încurcată imaginea crucii
Şi plângi cerând ploii sa-ţi ţină ecou,
Acolo stau eu încurcat în emoţii
Şi-aştept sărutarea-evadând din cavou.


Prinşi amândoi în trestiile grele,
Ne zbatem deşart a găsi calea care
cu spini şi parfum ne aduce-mpreună
Acolo-unde-amorul nu e o mirare.


Crispate coloane vom fi pentru lume,
Suflări istovite, o urmă , un gând.
Dar noi împreună, părtaşi la fiinţare,
Vom crede-n atingeri. 
Tu rază, eu vânt.

Pământeanul şi jocul mării

Sare în apă ca şi cum acolo gaseşte nemurirea. Atinge cu tălpile arse fundul oceanului de vise şi urlă, loveşte cu palmele apa şi cere încă o zi de viaţă. Aventura lui a fost botezul unui om destul de tăcut, de altfel. Acum şi-a găsit iubita,una mereu acolo, aşteptând momentul în care cerul i-l va da în braţele ei pe El. Cuprins de dragostea nebună, iasă din apă şi se simte ratacit. Se apleacă şi sărută nisipul, care rămâne pe buzele lui, gustându-i trupul însetat de păcate. Işi pune cerul peste trup şi se indreaptă, curios, către plaja plina de aventurieri ai soartei, arşi de soare şi dornici de nimic altceva.
La radio aude melodia care îi trezeşte vibraţia inimii. Dansează şi îmbrăţişează umbrelele colorate, e valsul,tango-ul, trepidaţia unei firi îndragostite. Adulmecă apoi mirosul unei porţii de somn. E oboseala cea mai pură. Cade pe plajă , apa ii atinge tălpile şi se lasă cuprins de vise. Intalnirea de astăzi l-a fascinat. 
A doua dimineaţă se trezeste. Buimac. Cineva incearcă să îl readucă la viaţă, il imploră să respire! Primeşte viaţa dintr-un miracol..iar iubita lui pierde o ocazie unică de a-l avea pentru totdeauna, acolo, intre mişcările şi existenţa ei dulce-sărată...Pe buze are tot fire de nisip, semn că dragostea il insoţeşte între viaţă şi eternitate...

Nisipul

Nisipul care se scurge în clepsidră ne spune totul despre viaţa noastră, râuri de amintiri care curg şi nesecte continuă să fascineze Universul nostru. Gustul fin al pielii tale are iz de nebunie, o fugă continuă până la epuizare pentru a ajunge primii cu tălpile in apa mării. Şi ce dacă soarele fierbe acum mai mult ca oricând, eu tot în lumina ta îmi văd umbra! Ca două picaturi de apă, ne contopim delicat până când pasiunea noastră devine viaţă pentru pământul uscat. E ca un drum prin roua dimineţii plimbarea mâinilor mele prin vocile trupului tău. Ma simt liber şi pot zbura. Mă ţine totusi ceva aproape de tine. Ahh, degetele tale ţin dragostea în palme şi mă transformă într-un zmeu trufaş, eroul tău!

Acum ştiu sigur că glasul pădurii seara, când intunericul devine pat al Erosului, e poate singurul lucru care imi dă de inţeles că ne aşteaptă şi maine. De inţeles e şi pavajul încins, care ştie povestea fericirii şi păcatului omenesc şi crede in buzele lipite strâns. Vibreaza stelele cand tu le priveşti şi le sopteşti, tandră şi sensibilă, că ele sunt singurele care pot păstra pentru eternitate legământul suprem, tu şi eu, simpli şi frumoşi.

Evadarea

E din categoria celor ciudate.Caci e doar muzica si fum.Viata e morman de cifre  si mai vreau niste nebunie.De unde sa o iau? Sun la tine, esti ocupata cu fabricarea de zambete pentru mai tarziu.Stiu lumea pe care vreau sa o apuc de ambele maini, dar ceva ma trage inapoi.Sunt curbat la ambele colturi, dar parca mai intra putina liniste si miros de cer albastru. Colpesit de caldura si de privirea ta cu iz de adorare, plec catre nicaieri si tu inca ma urmaresti. Vad deja sateliti care vegheaza la bunul mers al planetei, dar nu se gandesc la inventarea sensului unic. Sau poate exista. Iubirea, o fuga la mare sau o seara cu o chitara langa un copac, exact in mijlocul jungei urbane.

Si culori de tot felul imi fug acum prin artere, iar mainile tale le arata sensul.Spre suflet. E mirata lumea de recomandarea ta suava. Tu sti unde e sufletul. Stiinta a ramas pe loc, pare-se ca descoperi calea divina a imperfectiunii mele chiar si cand stai in poalele visarii. Iar incerc sa ridic bratele,cineva ma apuca si urla catre nori sa faca ceva pentru ca puful sa devina material rezistent si sigur. Ma fac ca nu aud, nu vreau ca lumea sa confere bietilor si ploiosilor caracteristici umane, nu vreau plapuma ta sa fie innorata. Vreau cu soare.Vreau cu mersul in ritm de jazz a degetelor tale.Chiar si plimbatul prin parul tau se pare a fi o cale de a evada, doar ca mainile nu inceteaza sa suspine si sa ceara mereu plimbari,iesiri, calatorii.

Inimile firelor de iarba bat relaxate, se gandesc si ele la zilele de vara ce vor urma.Vor face dragoste cu razele de soare,intr-un pact natural etern, iar ele se vor arata intr-un final dogorate de atata candoare.

Iar ochii tai cer acum soare. 

Teoria despre importanta de a fi a firii

O sa incep a publica unele dintre tezele personale despre societate, lume, fiinta si existenta. Publicarea lor nu este integrala.
Astazi, despre om si starea de"a fi".

Abaterea de la starea de existenta reprezinta negarea actului de creatie a fiintei supreme. Aceasta abatere se poate defini prin incapacitatea de a crea, deci omul ca natura moarta, neproductiva, acest lucru reprezentand insasi negarea absolutului si a creatiei sale. Omul care nu creaza se autodistruge tocmai datorita menirii sale reflectate in ochii Universului. Pornind astfel de la teoria fireasca a omului care reproduce la scara mai mica fiinta Universului, deducem importanta faptului de a te afla intr-o continua stare de expanisune(culturala,spirituala) dar in relatie armonica cu elementele de echilibru (societatea,statusuri si atitudini).
Actul de "a fi" nu reprezinta asadar o simpla prezenta in lume, ci o implicare activa prin cultivarea trasaturilor fiintiale, care sunt aporturi la  continuitatea Universului. 
Asta pentru ca materia este produsa de fluxuri energetice, nu neaparat de materie. Aceasta teorie, consider, este o contra-explicatie a formarii Universului, deoarece Universul s-a format intr-un spatiu (Big Bang in neant se anuleaza), iar acest spatiu a aparut inainte de Momentul 0 propriu-zis.
Asadar, fiinta care traieste va exista in etern in masura in care ea produce, cultiva si dezvolta idei apartinand Absolutului. I se da fiintei sansa de deveni nemuritoare tocmai prin creatie(mari ganditori care prin operele lor au revolutionat societatea pentru secole).
Alta problema care se poate discuta este aceea a dimensiunii creatiei. Aici vorbim despre limita. Limita inseamna echilibru, ceea ce depaseste limita e nefiresc,asadar omul trebuie sa existe si sa creeze in masura in care limitele ii permit. Geniul care depaseste limita este considerat o aparitie nefireasca, insa el reprezinta saltul calitativ al omenirii tocmai datorita UNEI EXCEPTII. Omul isi este suficient siesi insasi, iar supra-absolutul este raritatea care confera omenirii impresia dezvoltarii. Geniul insa este un om al creatiei, iar cel  care doreste sa creeze este ajutat, impins prin fortele supreme spre a ajunge la rezultatele cautate.
Arta de a fi este, in concluzie, singura arta care defineste natura umana. Ea este un dar in masura in care este "recompensata" prin definire-creare. Vorbele reprezinta risipa, faptele sunt etalonul. Omul nu e perfect, insa e perfectibil, iar greselile nu il definesc decat in masura in care ii afecteaza capacitatea de a produce. 

Fara cuvinte...

...in fata chipului,zambetului si fapturii tale.

Lumea devine cenusa iar clipele cu tine foc.

Miracol al Universului,ti in palme cartea inimii mele

si soptesti in fiece tacere versuri ce ma fac lumina!

De ce tu imi apari nu gand,ci fior

Strabatandu-mi neputinta si crescand in jur credinta?

De ce febletea dansului tau ma face

spectator,ca in fata unei uriase scene pe care joaca ingeri?

Si catre tot ma-ntorc acum si zic:

"Caci dragi eroi ai lumii noastre

Ce ramane daca nu iubirea?

Ce te face mai presus de toate

Praf si viata in eternitate?"

Dar stelele incremenesc!Strigatul meu insufletit de dorinte

ramane-oglindit in sunetul pasilor tai.

Nu se mai aude nimic.Stelele-acum tac.

Lumina lunii face sa nasca umbrele dorintelor noastre.

Izvorul canta mai incet.

Toata creatia asculta cum inima-ti fuge prin mine...

In fata icoanei

Maica ingenunchia in fata icoanei.

Lacrimi calzi si ducand istoria in miscarile lor curgeau lin,
intrerupti fiind de suspine si rugaciuni.

Langa ea de aseaza un nou calator al vietii.
E tanar,cu ochi cuminti si inima curioasa.
Maica il mangaie,dandu-i binete.

El tace si asculta.Maica binecuvanteaza si anesteziaza haosul.

Si se face liniste.Icoana cu parfum de sfanta luminare vorbeste.
Sopteste prin suflul timpului.

"E drum lung.Invata fiule ca viata e Experienta Ta.
Nu renunta la ceea ce te indeamna sa traiesti.
Viata e bucurie.Plang pentru ca despartirea ma face un nimic,poate un gand fugar...
Dar tu...ai deasupra cerul si stelele,care sunt casa lui Dumnezeu.
Aici esti primit intotdeauna cu liniste.
Traieste Paradisul prin tine.Nu lasa sfarsitul sa te gaseasca regretand!
Cauta iubirea.E calea existentei ideale.
Deschide cutia inimii.Acolo,langa sufletul tau,va veni Totul."

"Totul e o minune sau un dar?"intreba sincer baiatul cu priviri de luna plina.

"E ceea ce omul pastreaza in fiinta lui ca marturie a divinului.
Ingrijeste-l si fa-l sa infloreasca superb,trainic,clipa de clipa.
Joaca-te si fi copil!Asa vei sti ca drumul tau e o joaca.
Iar bucuria jocului face timpul sa fie etern.
Imparte frumusete!Iar libertatea inimii sa fie calea."

"Maica,imi doresc asta!Vreau sa vad cerul si marea intr-o privire,vreau sa strig cat de mult pot ca fiinta mea e libera,precum praful de stele de pe amintirile tale!"

"O sa le ai.Gaseste-le si fi convins ca lumea nu iti ofera acelasi dar de doua ori.
Asa ca ai grija.
Si mai tine minte ceva.Nu uita niciodata ca maine nu e sigur.
Fiecare moment inseamna enorm.

Si apoi liniste...
El fierbe in asteptarea valului,maica se stinge in negura eternitatii...

Povestea sufletelor(2)

Caci dragostea la da aripi si rupe lanturile unei lumi limitate.Cred in soarta frumosului si zadarnic noaptea asterne intuneric peste chipurile lor.Noaptea devine ghid al esentei,al trupului...
Deumnezeu le deschide ochii in fiecare dimineata spunandu-le:"Fi inger si iubeste-ti icoana vietii!"Ei o stiu si se conformeaza cavaleresc legii supreme in fiecare secunda,la fiecare tentatie.Isi adora zambetele.isi saruta iertarile si respiratia e Una,dorinta si ascultare.
O atinge,iar lumea ia foc,vapaile stinse acum ard cu forte imense ,stlele-i privesc si viseaza in rand cu Universul...
El greseste.Are orgoliul umilintei.Dar Ea e buna,curata si il desfata cu mangaieri pline de fiori,iar inima-i e tulburata bataie de ceas al eternului.
Nu vor muri niciodata.In glasurile lor,cuvintele transgreseaza aurore,se transforma in rime ale unui cant duios si vesnic.Ea il tine strans de mana,cu frica de a nu-l pierde,cu blandetea de a-i oferi totul,cu respectul fermecator al maicutei care,atingand imaginea Creatorului dintr-o veche rama de lemn,plange supunator,cerand iertare si ingrijire.
Pasi,fiori si parfumul lui.Crede in El si stie ca implinirea e la cativa centimetri de Ea,de buzele ei,de aburul suflului ei.Nu il va pierde.Pavajul e martor al tipetelor,rugamintilor si promisiunilor.Martor e si cerul.Si aroma ceaiului fierbinte pe care Ea il bea mereu,cu El in bataile inimii,in ritmul tremurului ei.
El o adora.Ii e miracol.Ea e minunata,iar El invata in fiecare sarut ca nimic nu e mai special,mai important si mai vital decat oxigenul divin aparut printre oameni.Miscarile ei sunt pasii tandri si instruiti ai gheiselor,iar glasul e miscare blanda al vantului strecurandu-se printre petale de trandafiri.

Crestinand intunericul

Vom fi impreuna atunci.Crestinand intunericul.
Amintiri si umbre vom fi peste ani.
Sufland praful de pe gandurile noastre
vom gasi clipa de astazi.

Atunci ne vom tine tot de mana.Tu si eu.
Suflete-ntelepte.Nu moarte,ci smerite.
Ne vom gandi la trecut,la tineretea sarutului
si fiorul fulgerator al placerilor.
File ale vietii ingalbenite de ani
Ne vor arata pasii spre ce am fost.Tu si eu.
Suflete curate.Nu grandioase,ci tainice.

Si ce imbratisari,ce seri magice...
Finetea Frumosului si Dumnezeul din noi.
Iti spuneam ca noi traim putin.
Priveai mirata spre mine si ma cuprindeai.
Cu privirea,cu parfumul.
Cupole de flori si cenusiul in culori.

Asa eram noi.Pusi sa ne jucam rolul,tu si eu.
Suflete blande.Nu sageti,ci cupole ale Lumii.
Acum inchid caietul cu amintiri si te privesc din nou.
Ai ramas la fel.Eu nu mai sunt acelasi.

M-ai facut frumos si mi-ai dat sensul.
M-ai facut esential si m-ai salvat,Ingerule.

Cand tac,te ador.Cand iti soptesc iubirea,devi icoana.

Paşii (El îi vorbeşte)

Primul pas.Şi mă îmbrăţişează fiorii.
Nu incerc să fiu altceva decât dorinţă.
Simţind atingerea stelelor încep să cred în parfumul tau.

Al doilea pas.Inima-mi bate puternic
vrând să-i fugă dorul spre infinit...eternul tău.
Îmi sunt buzele sângerând a dragoste.
Inchid ochii şi vântul îmi cântă în note dulci sărutul tău.

Inca un pas.Mai am puţin.
Nu vreau să fiu mai mult decât mă poartă viaţa.
Las lumea sa învârtă roata norocului şi să
caute destinul in abis...acolo unde nu e nimic.
Sufletul mi-e plin de culoare.Alege-o tu.

Ultimul pas.Te ţin de mana.
Am găsit ceea ce alţii caută,legaţi fiind la ochi.
Refugiul şi liniştea e aici...acum,mereu.
Fericirea şi implinirea e aproape de noi.
Cum să nu cred in miracolul divin când ochii-ţi
sclipesc a viaţă,cand gura ta îmi şopteste jurămăntul?

Fi lânga mine.Sunt cel mai de seama chip al imperfectului.
Am insa comori in inimă,te simt ca şi cum
mi-ai fi fost alaturi de la Inceputuri...
Strange-mă in braţe.Esti nebunia mării şi-mi placi.

Iubire...mă cunosti şi te cunosc.
Am găsit Calea.Vrei să-mi fi alături pe ea?

Povestea sufletelor

Doua Universuri paralele.Acum e doar Unul.Privindu-l,trecea dincolo de El,dincolo de lume,si-si gasea rostul Ei in viata.El o vazuse,dar era baiat si asta il ajuta sa nu contopeasca Lumile mai repede decat spunea soarta.Ea cauta Frumosul;se amagise destul crezand in basme in care eroii erau de fapt umbre ale imaginiatiei si in care miscarile pareau greoaie,fara de raspuns.
A venit timpul Lor.S-au cautat;erau mai aproape decat cautarile inimilor.Ochii Ei erau lumina Lui.Ii zambea dulce si fugar iar Ea vedea eternitatea pentru o clipa,in fiecare zi.Isi lua Energia din El.L-a facut sa inteleaga ca lumea inseamna Doi si l-a invatat ca exista sufelete pereche,exista Iubirea de langa noi,ca in spatele chipului Ei se ascunde o putere si o frumusete extraordinara.
Isi multumesc in fiecare zi.Se privesc in fiecare zi.Sarutul lor e clipa Divina,iar legatura lor e mai mult decact chimia oamenilor,e chimia sufletelor si al lui Dumnezeu.
El priveste spre Ea,Ea priveste prin El,spre cer.Se iubesc,si nimic nu poate schimba asta.Au invatat ca un om poate insemna mult,iar cei multi sunt de prisos.Se cunosc.Au incredere si respecta.Se ajuta,se simt.
Rad,cu lacrimi,zgomotos si dulce.Vantul se plimba prin parul Ei,se rasfata cu parfumul Ei.El a gasit linistea.Clipele in care sunt aproape Ii sunt pentru El izvor imens de viata.Tac si se privesc.O mangaie si Ii spune nimic.Ea stie totul.
Isi multumesc in fiecare zi,se privesc in fiecare zi...

Spre Ea...

Îşi îmbracă sufletul in doliu.
Se priveşte in oglinda-i tremurândă de atâtea priviri moarte.
Îşi stăpâneste răcnetul de durere şi pleacă.Suflă adânc.
Acolo,între pereţi de gheaţă cu miros de trandafiri timpurii
O aşteaptă Ea.

Pasul îi e încordare.
Ţine in mână jumătatea talismanului pe care
iubirea şi-a făcut legaminte.
Priveşte oamenii şi vede cenuşa.
Plopii sunt stafii iar drumul îl poarta cu o tăcere adâncă spre cavou.
Şi-ar dori să nu ajungă niciodată...

Se opreşte in faţa uşii de metal şi plânge cu ochii spre cer,spre eternitate.
Acum nu mai crede decât în Ea.Ea e rugaciunea.

Doamne!...mergeau sub cupole de aur
Strângându-se de mână,pluteau spre fericire.
Se mângâiau şi-şi legau jurăminte...

Urlă din nou...Îi atinge chipul.
E tot Ea,dar cum sa-şi spună asta?
"M-a iubit infinit,vad bine Doamne
Dar nu pricep de ce în moarte?"

Acum e greu.Îi e greu să creadă în cuvinte.
N-a sarutat-o cu viaţa, iar ea i-a şoptit:
"Taci...şi in coroane poţi crede..."

Viata (Octavian Paler)

“ Viata însasi e o stare de tranzit între nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc într-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas în picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, ramân pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta în picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… în cele din urma se vor întâlni toti undeva, într-un desert, unde chiar sinele se transforma în nisip… în loc sa se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calca în picioare, îsi dau ghionturi…”

Despre conditia de a fi om si ideea de viata in speranta

Interviu cu Dumnezeu (Octavian Paller)

Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu. 
- Daca ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zambit. 
- Timpul meu este eternitatea... Ce intrebari ai vrea sa-mi pui? 
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a raspuns: 
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca...., iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani......iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait. 

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat: 
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai? 
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc... si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi. 
- Multumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus: 
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.

Tacere

E liniste-n noapte 

Si iti cant frumusetea.

Cu aur in ochi,cu buze precum petalele unei roze

in sarutul luminii,

Imi apari ca o fecioara.

Esti scaparea mea?Esti cumva un nou drum spre Paradis?

Cum reusesti,cu firave miscari

si dulci mangaieri

Sa trezesti lumea la viata,sa dai sens celor 

Mai neinsemate detalii?

Oare ucigatoarele priviri sa nu fie calea spre pacat?

Oare chiar cu sufletul sti sa canti asa frumos

Odele iubirii noastre,gratioasele basme

de matase si parfum?

Astea-s tainele cele de pret,cautari in ascunsul simturilor tale...

Dar tu raspunsuri calde imi dai,

Si-mi soptesti ca intrebarile distrug pasiunea,

Ca talcurile ranesc visele si le transforma in epave.

Urasc epavele!Urasc ruinele!Asa ca

tac si tacerea ne cufunda

Mai departe in visare,cantec si amor...

Poate gresesc...

Fiecare crede altfel despre lume...

Poate ca zilele si noptile

Nu sunt la fel pentru toti.

Iubirile,serile,florile

Sunt amintiri ce dor pentru unii,

Sunt placeri de neuitat

Pentru altii.

Poate ca pacatul e curat si pur,

Poate ca simtirile sunt mai dureroase

Cand trec zile si sufletul plange.

Durerea ce-o simt,e poate

Tainica puritate ce-mi invie sufletul.

Poate ca soarele nu conteaza pentru unii.

Dar lumina erosului salveaza triste zvacniri...

Oh,soare,sfant soare al dragostei!

Poate ca sfarsitul inseamna o noua cale.

Poate ca daca esti bun,gresesti...

sau poate de aceea iti gresesc altii.

Bunatatea se apropie de suflet si e una cu el...

iar cand zvacniri vulgare ne fac sa plangem

credem bunatatea cel mai mare dusman.Dar ne inselam...

Poate ca nu mai sunt sanse,

Sau poate sansele se nasc din curaj,nu din recompense.

Stiu insa ca lumea nu crede in sperante.

Speranta e idealul fara de izbanda,minciuna...

Stiu ca dragostea nu e floarea ce renunta in lipsa apei.

Caci dragostea e si floarea,si apa si lumina...totul.

Stiu ca reusita e a celor ce vor,

Si a celor ce se transforma din actori in eroi.

Stiu ca viata,desi fara de inteles pentru unii

e un dar nepretuit ce trebuie ingrijit,

caci lumea s-a nascut din viata...si din viata merge spre nesfarsit...

Poate gresesc...poate cuvintele

Nu sunt la fel pentru toti.

Stiu insa ca in mine izvorasc lumi,taine,iubiri

Lucruri adevarate in Universul adevarat.

Iar adevarul...mai stiu...exista...