Îşi îmbracă sufletul in doliu.
Se priveşte in oglinda-i tremurândă de atâtea priviri moarte.
Îşi stăpâneste răcnetul de durere şi pleacă.Suflă adânc.
Acolo,între pereţi de gheaţă cu miros de trandafiri timpurii
O aşteaptă Ea.
Pasul îi e încordare.
Ţine in mână jumătatea talismanului pe care
iubirea şi-a făcut legaminte.
Priveşte oamenii şi vede cenuşa.
Plopii sunt stafii iar drumul îl poarta cu o tăcere adâncă spre cavou.
Şi-ar dori să nu ajungă niciodată...
Se opreşte in faţa uşii de metal şi plânge cu ochii spre cer,spre eternitate.
Acum nu mai crede decât în Ea.Ea e rugaciunea.
Doamne!...mergeau sub cupole de aur
Strângându-se de mână,pluteau spre fericire.
Se mângâiau şi-şi legau jurăminte...
Urlă din nou...Îi atinge chipul.
E tot Ea,dar cum sa-şi spună asta?
"M-a iubit infinit,vad bine Doamne
Dar nu pricep de ce în moarte?"
Acum e greu.Îi e greu să creadă în cuvinte.
N-a sarutat-o cu viaţa, iar ea i-a şoptit:
"Taci...şi in coroane poţi crede..."
