Adânc şi cu smerenie afirm că el, omul, reuşeşte, cu spaimă şi adulaţie, să înlăture spinii esenţelor finite, devenind o fiinţă anti-ipostaziere.
Omul virtuţii, omul urletului şi al sărutului, omul opac, omul şarmant printre iluzii, iată feţele celui care iubeşte măreţia creată cu sârg de o putere ce depăşeste limitele lumescului. Prin om curge fluviul de aur şi sânge al jertfei, prin om ochiul răpune visul şi tot prin el un murmur vânjos cântă sincronul monadelor.
Acesta este pentru mine Omul, acesta eşti tu, cel pornit pe drumul spre ceea ce suntem.Omul,un filosof rafinat şi abisal, recunoaşte că vitalitatea esenţelor este semnul libertăţii sale de expresie. Valoarea sa inseamnă ivirea sa.

duminică, 13 decembrie 2009

Spre Ea...


Îşi îmbracă sufletul in doliu.
Se priveşte in oglinda-i tremurândă de atâtea priviri moarte.
Îşi stăpâneste răcnetul de durere şi pleacă.Suflă adânc.
Acolo,între pereţi de gheaţă cu miros de trandafiri timpurii
O aşteaptă Ea.

Pasul îi e încordare.
Ţine in mână jumătatea talismanului pe care
iubirea şi-a făcut legaminte.
Priveşte oamenii şi vede cenuşa.
Plopii sunt stafii iar drumul îl poarta cu o tăcere adâncă spre cavou.
Şi-ar dori să nu ajungă niciodată...

Se opreşte in faţa uşii de metal şi plânge cu ochii spre cer,spre eternitate.
Acum nu mai crede decât în Ea.Ea e rugaciunea.

Doamne!...mergeau sub cupole de aur
Strângându-se de mână,pluteau spre fericire.
Se mângâiau şi-şi legau jurăminte...

Urlă din nou...Îi atinge chipul.
E tot Ea,dar cum sa-şi spună asta?
"M-a iubit infinit,vad bine Doamne
Dar nu pricep de ce în moarte?"

Acum e greu.Îi e greu să creadă în cuvinte.
N-a sarutat-o cu viaţa, iar ea i-a şoptit:
"Taci...şi in coroane poţi crede..."
Publicat de in data de

2 comentarii:

  1. julie13 decembrie 2009 la 19:50

    nu sunt destule cuvintele. ca sa iti pot raspunde.

    RăspundețiȘtergere
  2. Anonim16 decembrie 2009 la 12:48

    Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des.
    Eu stateam la o margine- a orei,
    tu- la cealalta,
    ca doua toarte de amfora.


    Numai cuvintele zburau intre noi,
    inainte si inapoi.
    Vartejul lor putea fi aproape zarit,
    si deodata,
    imi lasam un genunchi ,
    iar cotul mi`l infigeam in pamant,
    numai ca sa privesc iarba-nclinata
    de caderea vreunui cuvant,
    ca pe sub laba unui leu alergand.
    Cuvintele se roteau , se roteau intre noi,
    inainte si inapoi,
    si cu cat ne iubeam mai mult, cu atat
    repetau , intr- un vartej aproape vazut,
    structura materiei, de la- nceput.


    unspoken words
    :*:*

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)