fără punct și de la capăt

Pentru că punctul este în sine un Univers ascuns privirii iar capătul e o desfășurare infinită de paternuri. Iar și iar, ți-e gândul la asfaltul încins al drumului spre marea evadare și cauți, la fiecare apus, sticla de Fericire care mai deunăzi o dădeai dispărută în Vamă. N-a băut-o nimeni pe toată, nu poate! 
Acum dorm. Dorm și meditez, meditez și ma rup de ego iar vibrația resimțită la nivelul pielii se traduce în cuvinte mici și obraznice pulsând spre un WWW amețit de-a-l său preaplin. Aud sunetul mării din blocul recondiționat al Bucureștiului înfierbântat, decofeinizat dar cu adaos de DMT, cât să ne-ajungă pentru două revoluții spirituale. Da...știu că pare un stereotip poetic, această convorbire la distanță cu marea, via Parfumul tau și Sunetul unui didgeridoo, însă de data asta e ceva cu totul fantastic, nenatural. Nenatural precum un Prigat, precum un salut rostit în grabă, acolo, la intrarea în firmă. De data asta, buzele sărate ale unui ponton prieten cu Ovidius chiar ne doresc. Vibrează tricoul meu ud iar cărțile din biblioteca improvizată se răstoarnă obraznic unele peste altele, imitand un joc stârnit la beție. 
Ești mulțumitor de încântatoare! Apuc perna între brațe și mă răsucesc puternic cu fața spre tine. Nu esți ediție de sezon, cu lămâie și alcool cât să îmbeți un puștan de provincie. Ești albastră acum, apoi verde. Granițele se topesc și cred că meditația devine probă de rezistență al cărui mijlocitor mi-e glanda pineală, dizolvându-și frecvențe ancestrale în paharul cu certitudinea trezirii mele. Gata, am lărgit privirea. Peste tot, geometrie sacră și fractali, ca într-o experiență mistică fără intenția de a lua sfârșit...pentru că punctul este în sine un Univers iar capătul este o desfășurare infinită de noi experiențe și visări.

Redescoperire

Așa cum simțim, așa cum ne place. O viață epică, lovituri de sunete împungându-ne pielea și aducând “față către față” disputa cu suprasensibilul. Principiul suprem al dezmățului psihic: ține-mă de mână, ia pastila și nu uita sa închizi ușa, căci e vânt aici pe Venus. Holograme și majoratul spiritual. Perpetuăm un tremur ancestral, pupile dilatate deschid prin ele ecouri și lumi vegetale, umede. Mă încorsetează cămașa dar mă eliberează Universul Părinte, într-un timp acid și fierbinte. Simt că n-ai cum să vezi limpezimea unei nopți cu Soare strălucind pe treptele muzeului truditelor cămile deșertice. Deșerturile: capilarele tale uscate, Marea Moartă secată și strânsă cu pumnii de beduini însetați de povești cu reverberații prezente. BPM:160. Tot vibrații. Puls: 120, cu sacadate opriri la Timpuri Noi. În noi, timpuri care opresc ceasul atomic. Un împărtășit eroism al întâlnirii cu moartea proprie, iar in cele din urmă apariția fiintei morale perfecte. 

Fără masca Daseinului, avându-mă pe mine de fiecare dată. Aud…aud…”întoarcerea către sine”. Puls: 90. Totul e aproape de standardul normalității. Ma pot îmbrăca la loc, Venus m-a consultat și sunt un caz ce se face din ce în ce mai bine.Totul e “întoarcerea către sine"! De ce să mă intorc, evadasem cândva?

Zelul măștilor și liniștea ta

Psihedelizant apus atunci când  închizi ochii. Nu simt artere care devorează, ucid sau fosilizează urmele fibroase ale iubirilor ratate. Un cuprins mereu siropos, nu erata vieților care-și ling rănile dintr-un trecut fad, obraznic. Fără opulența unei sprâncene ridicate în glas de perfidă satisfacție pentru tot halucinantul destin ratat,bine cosmetizat. Nu toți oamenii pot, în calitatea lor de oameni, să-și recunoască partea de nelibertate și  anterioară unei demascări utile conștiinței bune stă ființa neancorată, acea ființă exclusă din categoriile existenței, aceasta din urmă fiindu-i tributară angoasei finitudinii. Aici e cel incapabil de a-și salva viața din ghearele umbrei și infecteaza viețile altora, e suspectat într-un continuu obositor de falsă configurare a imaginii despre lume și timp. Niciun mister nu stă la baza constructului spiritual al omului-depinzând-de-umbră. Se epuizează înaintea unui bildung salvator și își definitivează periplul sârguinței distrugerii în apele neinteresate ale oceanului de limpezime și curat. 
Tu, Iubito, închide-i cu ochii tăi în uitare și în chip necesar aruncă asupra noastră o lămuritoare edificare cu privire la sorgintea psihedelizantă a apusului. Deschide-mi ochii.

Supraunitate

În tot cuprinsul imediatului în care ne frământăm simțurile, parfum de magnolie. Aici, unde pășește omul curat cautând să suprindă zumzet de puls și scrășnet de teniși pe platoul dur al sălii de spectacol dâmbovițene, aici, tocmai în acest spațiul de cuprins cu zâmbetul, aici se pregătește ceva. Nicio unealtă în afară de luciditate. Privirea inainte, strașnicul îndemn de "succes", o emulație de entități separate căutând același lucru, refuzând flecareala și orice izbândă întrezărită a infatuării. Aici se construiește ceva. Se vede bine că fiecare își știe rolul, agățându-se cu nesaț de imperfecțiunile asfaltului devorat de cauciucuri gelatinoase și ațintind Soarele cu grozav curaj haiducesc. 
Zarea se mișcă din loc. Depărtarea se muta în vecinătate, cosmogoniile grecești tac și se rescriu. Ele pe ele. Căci le-a adus efortul supraomenesc în epoca modernă, iar acum își fardează propriile defecte, propria naștere  din noroiul cosmic dens, adânc, mirositor... Aprinsele dorințe ale unei cetăți ideale sunt acum la îndemâna unor copiii pe care se contează. N-au înțeles. Nu contează, ci au cont, cu el se prezintă altora, cu el traiesc, își ascund îmbujorarea sub statusuri. Dar ele sunt reci. Ei sunt altcineva, puși sub imbold șovăielnic să scrie un viitor psihedelizant, halucinant, un extaz cumplit care îi desfigurează. Au soluții, elimină din lista de prieteni neplăcutul. Neplăcutul îi pândește însă. 
Gaura neagră îi pândeşte. Au apropiat oamenii conglomentatul haotic și asurzitor al gurii de neant care le-a introdus fiecăruia sentința în sânge, încă de la naștere. Aduc oamenii jocul de duminică al stramoșilor și le trăiesc calitatea lor meditativă, liniile lor de rezistență spirituală, coloristica expansiunii lor vibraționale, mersul lor cuviincios. Moșim și facem hermeneutică. Abolim atavismul și unificăm determinările noastre interioare. Suntem noi, oamenii, cei ce se zbat la liziera existenței cerând apa si grâu. Să curgem cu grandoare și să încolțim sub muguri de lumină. Să visăm lebede și să ne întrebăm daca ele ne visează. Să căutam sensul subînțelesului, să ne mirăm în fața aspectelor pe care timpul îl ia "de-a gata". Să sălășluim în noi și să avem puterea de a jura devotament feței noastre atunci când suntem singuri. 
Să ne avem pe noi chiar și în condițiile în care zarea speranțelor ne calcă papucii, îndemnându-ne să confecționăm fiori care gânguresc tacit.

Timpul tau

Astazi vreau sa te cunosc. Vreau sa ma intalnesc cu timpul tau, cel care iti ofera orele de zbucium si refuz, cel care mi te incalzeste, clipele in care te rogi, dansezi, exulti, ranesti, traiesti...Sa ma ierti daca voi intra pe nepoftite in sufrageria tabieturilor  tale, dar asum asupra mea toate furiile lumii pentru aceasta hotarare. Poate ma vrei acolo, poate ca asteptai decizia mea cu rasuflarea tremurand a neastampar.Refuz insa a crede ca timpul tau nu exista. In mod cert, mangaierile tale eu o istorie, un ticait si o lege cuantica inmagazinate in "clipa".
Esti o "clipa" care nu se preda, care cu indarjire se infige in realitate. Clipa e realitatea ta, caci fara o clipa de atentie esti in realitatea nedorita. Asadar, vreau sa traiesc clipa ta. Sa vad ce vezi si tu, sa intuiesc saruturile tale. Ma gandesc ca din moment ce o floare iti bucura privirea, "clipa" satisfactiei e parte a timpului "clipei de satisfatie continua", in sensul ca esenta fiintei tale pastreaza vie simtamantul, iar tu devii fericire continua. Iata de ce tu esti fericire continua! 

Apoi, ma gandesc la ce fabuloasa amalgamare de stari are timpul tau, la ce imensitate de trairi trebuie sa faca fata. Esti un vulcan ce erupe continuu, caci "clipa" ta e rabufnirea ta, opozitia ta, e viul din ceea ce naste viul. 
  Clipa ta e si tandretea ta. Tandretea care a uimit ingerii, careia marii poeti nu i-au putut gasi versuri potrivite. Cunosc acum ca doar eu ma pot regasi in tandretea ta, caci mi-am declarat imperfectiunea si mi-am potrivit starea fiintei pe starea timpului tau. 

Timpul tau e trupul tau. Nu exista timp, nu exista trup. Iar trupul tau poarta ranile istoriei ratate a trecutei iubiri. Trupul tau cunoaste fiorii si refuzul. Mana ta si-a petrecut clipe indeletnicindu-se cu parul meu, i-a dat forma, mi-ai dat forme. Ele au ramas in mine precum urmele vechii gandiri in randurile ganditorilor de astazi. Trupul tau are timp pentru desfatare si abstinenta, timpul se identifica in clipele trupului tau, ghidandu-l, ordonandu-i impulsurile.

Esti o minune de care nu ma pot satura, caci acum simt ca sunt in timpul tau. Ma iubesc pentru ca te iubesti, ma iubesti pentru ca ma iubesc. Acum vad prin ochii clipelor tale, sunt mulat potrivit pe masura sublimului din clipirile tale. Cand clipesti, micsorezi imboldul clipei de a se crede mare. O clipita e masura exacta a tainelor tale. Intr-o clipita te-ai indragostit si o clipita ii ajunge gandului sa ma intaleasca.
 Caci sunt in tine, si suntem condensati intr-o clipita. Iata-ne intr-o clipita. Iata-ti lacrimile de fericire cum curg pe obrajii nostri. Eu sunt tu, timpul tau e al nostru. Impartim aceeasi jacheta, bem acelasi ceai si citim aceeasi piesa de teatru. Sau poezie filosofica. Sunt ochii mei cei care privesc paginile, sau ai tai? Sunt ochii nostri, doar am stabilit asta. Dar atunci, lacrimile, iar lacrimile, ale cui sunt? Cine este cel sensibil? Caci eu eram altminteri serios la chestiuni care pe tine te emotioneaza, eram furios in aspecte care tie iti inspirau contradictii logice.
 Ma simt atat de "in clipa ta", incat nu pot simti nicio alta clipa. 'In clipa asta" e deja un univers intim. Timpul e deja al nostru. Noaptea apare in clipa noastra. Sunt insa  reticent, caci nu inteleg de ce apare noaptea...clipa noastra ar trebui sa stie ce e potrivit privirii noastre, simtamintelor noastre.   Ai gandit tu noaptea , sau eu?

Gândul pudic

Hotare cu iz suculent de cimbru şi lavandă se pregătesc de o toamnă efervescentă şi adâncă. Grandoare şi risipire de sine, uniţi printre mii de rabufniri sălbatice, noi, oamenii, ne restrângem teritoriul siguranţei şi meditaţiei, păşim, reorientăm priviri şi ne orientăm prin ceaţă. Toamna are ceaţa ei, deosebită radical de cea a verii. Fragilii pantofi grosi inaintează, conduşi de omul care înghite spontan şi se ineacă hazliu, luptă cu o forţă domoală şi virgină, işi izbeste fruntea de jivina perdea ceţoasă a dimineţii şi se crede inţelept al asfaltului. Omul e inţeleptul tuturor formelor, căci el înghite sămânţa păcatului, peste ceva timp aceasta creşte, il sufocă iar in acel moment de un delir înficoşător, afirmă răspicat că neghina ar fi un rău de luat in seamă. Iar asta inseamnă înţelepciune! 
Vânătorul este sobru şi prăpăstios, vânatul jubilează in pădurea morţii. Cel din urmă va fi fericit. El ştie de ce moare.Dar nu moare, se predă, imbratişează pămantul mustind a vin roşu şi devine viitor spirit liber-cugetator. Filosof, aventurier, pictor...sau poate muză. 
Cuvintele sunt rostite cu o intensitate penetrantă şi chinuitoare, prunele aşteapă baia de mulţime cu mai mare pasiune. Un pahar de Antipoticnire e bun, obrajii dau in pârg iar norocul e blestemat, un anti-joc de domino al unei sorţi deunăzi fireşti...
Dar astăzi, când minunăţia numită Om are rugăciunea indreptată spre un Tata grijuliu, cand ilustrul plămân stâng are in grjiă tandra şi neprihănita inimă, nu există motiv de indoială.

   Depărtat sau nu, gândul meu nu se îndoieşte de emoţia ta.

Brahmacharin

    În obscuritate s-au născut bănuielile, iar credinţa a dat culoare nebănuitului. Şi nu m-aş opri în a valorifica argintul de pe firele de iarbă ale Lunii dacă nu aş realiza că sunt om. Limitele lumii noastre sunt însa importante frânghii pe care ne căţăram dintr-un instinct neobosit, ne ajutăm de limite pentru a dovedi ca putem forţa limitele. Suntem refuzaţi de lumină, şi încercăm să o păcălim creând penumbra, sintetizăm prin a adâncii mistere şi unim prin a fragmenta adevăruri perpendiculare.
 Iar eu, ca om, derivat din rădăcinile verbelor a naşte şi a lepăda, fiinţă ascunsă sub o pătură de valori care imi dau identitate, adorm mereu pe a mea perna din libelule stracojii şi parfum al altarului din cer. Cum dinţii mi i-am tocit incercând să muşc din pâinea care mă făcea nemuritor, perfect, nedesfrânat sau milos până la ultima-mi fărâmă, acum sunt tacut, explodez rar şi doar la auzul glasului tău. Glasul tau imi rosteste numele atunci când cere vreme bună. Tu eşti om, la fel ca mine, şi tu imi poti face ziua mai bună suspinand ca nu imi poţi valsa durerile, dar fericită că au înflorit crinii. Au inflorit iar crinii! Sigur că da, suntem oameni, şi crinii au viata lor. Noi tăcuti, crinii muţi. Dar ascultători...
   
De pe tălpile noastre cade un praf dulce şi cald, praful rămas dupa ce Paradisul va fi fost udat de o furtună de rugăminţi :"Vreau şi eu acolo!Vreau şi eu acolo!".Sufletul plin de cruste domesticite mi-e invaluit de acest praf, aşternut de asemenea şi pe crengi de zmeur, pe spini amari ,de un mov inmormantat de curând. Nobleţea creaţiei vegetale incepe să mă atingă. E clar că natura nu e doar trează, ci şi deşteptată. Tototdată, sunt sigur de toţi stăbunii care aşteaptă de la mine sa aprind focul în soba, sa pregătesc masa şi să facem ospaţul ce leagă gena de celula vie. Aşa străbuni, aşa jar, aşa masă...
    E apoi timpul unui tango cu străinii cei nevăzuţi, asa cum eu numesc sângele tonic al fagilor tăiaţi pentru fluiere şi naiuri noi...iar noi...Tot noi, cu noi cântece să ne prefacem distraţi de lăutari cumpăraţi cu ziua din coridorul de asteptare către Maharajahul preaîmbrăţişat.
    Un paznic ce-mi apără poarta poftelor de gesturi ce m-ar putea intoarce la stadiul de ferigă cu unghii, acest paznic hilar şi colţuros, găunos dar atent cu ora de prezenţă la muncă, el, marele păzitor al câinilor turbaţi îmi cere un pahar cu apă. Ii ofer o picatură de ulei galben şi crud, dobândit dupa ce o vară intreagă am cotropit cu visele ogoare de floarea-soarelui. Fiorii-mi le-au strivit semniţele, iar moara sorţii a revărsat un suculent lichid, de servit cu mare grijă. 
Intelegi acum de ce mă simt gazdă cand ploua peste mine, peste tine, peste lanurile dese de floarea-soarelui? Intelegi de ce sunt pregătit sa intorc serviciul, servind norii cu propriul meu oftat? Căci dacă eu servesc, mă hranesc cu clipele în care am salvat hrănitul, iar dacă sărut mici icoane din miere şi durere, durerea si amarul mă poartă cu  avânturi omogene, seci ,abrupte...

    Urechile noastre aud ofranda glasurilor îngeresti, iar noi, calmi şi frumoşi, devenim esenţiali ideilor esenţiale. Mâinile descriu trasee noi pentru porumbeii obosiţi, iar bucuria, cuvântul creator de iluzii fantastice, cunoaşte în final statutul de custode oficial al ordinii şi armoniei.
    Şi urmărim cu gândurile atât de multe posibilităţi pentru a trăi şi zilele, lunile, vieţile viitoare...Creem din minutul de astăzi arta fabulosului de altă dată. Suntem alchimişti...


Enigma - Principles of lust
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse


Brahmacharin- conform preceptelor hinduse, prima etapă a vieţii individului; studenţie, celibat.

O vânătoare de patimi

Vâneaza-mă la ceas de miazăzi!

Devino furtună în viaţa mea de patimi 

şi răvăşeşte polenul din adâncu-mi,

alege să mă spinteci, 

alege neiertarea.

Acoperă-mi privirea cu mantia epidermei

şi suflă praf pe masa unde-ţi jucam destinul!

Jarul de pe limba-mi să fie poezie 

cu versuri descompuse,

cu rime schilodite.

Lumina Lunii sa îmi hrănească trupul

iar geniul să-mi-l plimbi prin cripte sulfuroase!

Adulmecă-mi ivirea în lume şi

preschimb-o în blestemată glie,

în blestemat mister.

Îţi cer aceste clipe de umbră şi dogoare

din setea de-a cunoaşte cum rumegă Neptun,

cum degustă Venus licorile acide, 

cum Pluto poveşteste un vechi coşmar nocturn.

Decis fiind, de astăzi,să valsez printre astre,

Te rog...

vânează-mă la ceas de miazăzi...

Doza zilnică de bucurie

Metafizica s-a mutat între patru pereţi. Abisul şi mărirea îşi simt respiraţiile.

Nimeni nu a văzut vreun ceas pe-ale lor mâini, căci nu au nevoie.

Priza care le alimenta luminile s-a lăsat invinsă de o prietenie pe care chiar şi acum o contemplă ingerii!

Ei nu pot inţelege! Lumea nu poate intelege! 

Ea nu e răvăşita, ci are o cuminţenie a naturii primordiale.

În mintea lui circulă piramide pline de idei, structuri ideologice, vise cu zi de "mirare",

dar ea...e sublimă...

Nu a citit texte împânzite de melancolii ludice, ci îl citeşte pe el.

Cine sa se supună,cine să cedeze? Optând pentru mister,se adună in bucăţi mari şi se fac cadou.

Unul altuia.

Freud tace...psihanaliza lui nu poate testa anduranţa unei strangeri de mână!

Daca el ar fi un dascăl, ea ar fi destinul din cafeaua lui.

Daca el ar fi doctor, ea i-ar spune cea mai bună glumă, zi de zi.

Lanţul scrisorilor dintre zâmbete nu se rupe, ci creşte...

Pulsul ei devine doza lui de bucurie...

Culorile tale

Curcubeu.

Se prelinge-ameţitor peste braţele tale

şi ca jarul îndumnezeit, curcubeul işi află destinul 

din rostirile vocii tale, un cânt al clapelor de aur.

Curcubeu

ţi-e inima, sirop de fragi şi dulceţe de răşină,

iar din mainile-mi am făurit oale şi ulcele

să te pot bea, destinul sa ţi-l aflu.

Curcubeu

ţi-e şi firea, magnolie cu iz de veşnicie,

blândeţe rozalie, foşnet prin chiparoşi.

Cu-nteles un zeu mi-a poruncit să aflu, 

de-al tău destin martiric se-uneşte cu al meu.

Curcubeu iţi sunt şi ochii.

Mă iniţiez cuminte, capul mi-l aşez între genunchi

şi-aştept până ce inima-ţi va fi curaj 

iar paşii vor schiţa tablouri.

Atat de simpla eşti...

precum un curcurbeu ieşit din marea mea de vise...

Prin cifre, spre tine

Matematica pe care o invăţ îmi arată că
sensul sărutului este de a concilia imperfecţiunea ta cu viaţa mea retuşată.
Matematica pe care eu o ştiusem îmi prezentase
hemerele din jur ca pe constante ale aceleiaşi piese de teatru ratate.
Matematica pe care eu o voi cunoaşte îmi va 
trece neurocortexul ca inimă şi ritmul cardiac pe post de valoare a vieţii.
Matematica pe care o invăţ se făleşte că
poate aduna răul din lume într-un + demn de un muzeu al minunilor.

"Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară

nu ştim cât face.

Ştim că cinci fără patru fac unu,

dar un nor fără o corabie

nu ştim cât face.

Ştim, noi ştim că opt

împărţit la opt fac unu,

dar un munte împărţit la o capră

nu ştim cât face.

Ştim că unu plus unu fac doi,

dar eu şi cu tine,

nu Ştim, vai, nu ştim cât facem." 

("Altă matematică"-N.Stanescu)

Acum matematica mea rosteşte prin cifre un fior care mă petrece
ca un şoc. Timpul tău e un timp neproblematic, dar irecuperabil ca dimensiune.
Nu m-ai imbătat, ci mi-am facut de cap cu cifre încercat fiind să-ţi aflu cifrul misterios.
E mai departe de Metaunivers decat e de mine. Şi asta e promiţător. Nu moare nimeni.

Matematica supravieţuieşte.

Pe valuri ideale

Apus.

Mână lângă mână

şi lacrimă lângă zâmbet.

Tablou infidel ideii de tristeţe

pe care tu, cu simplitate mi l-ai dat

să mă scapi ideii de moarte şi neşansă.

Fior.

Suflet lângă suflet

şi şoapte dantelate

se ivesc în culcuşul ierbii aromate

pe care tu, cu simplitate m-ai îndrumat

să o iubesc, ca semn al împăcării cu ritmurile tale.

Real.

O lume încremenită

am părăsit în taină

şi nimeni să nu ştie că dansul

pe care tu, cu simplitate, l-ai predat în Paradis,

Am fost în stare sa-l învăţ deodată.

Apus.Fior.Real. "Imagini de grandoare

n-or plânge când un înger cu sânge ar picta..."

Decadenţa

Visceral.Traumatizant.
Felurile spaţii pentru felurite degete spânzurate în goana după ştergerea lacrimilor.
Receptiv. Cicatrizant.
Sufletul izbit de porţile fericirii de către fantasmele sale ce nu vor să moară.
Însângerate.Vesele.
Smocurile de păr ale fetei despre care lumea spunea poveşti pasionale.
Uitate. Purtate.
Brăţări din nuielele salcâmului unde crucea a înlocuit refularea insului ce a cunoscut absurdul.
Motivat. Prăfuit.
Cuţitul care spinteca drumul neasumat al rătăcitorului.
Ochii stau aţintiţi spre cer.Trecuseră 3,5 ,374 de minute..."Ce ai mortule,nu ţi-a priit aventura?"

Above and beyond pres oceanlab  - breaking ties www.housemusic.bro.ro
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Feeria emoţiilor

Nicio explozie de energii care să îmi tulbure curgerea. Se simt doar paşii ei călcând pe iarba crudă, efervescentă şi plină de avânt copilăresc. Mugurii de cireş plesnesc într-o joacă doar de natură ştiută…natura, veşnica literă a cuvântului ce desemnează perfecţiunea. Orice mişcare a ei face obrazul tău să devină pat al pasiunii iubirii nestinse.

Foşnetul Soarelui care se sustrage din lumea doritoare de caldură se aude puternic. S-a ascuns în buzunarul tău şi aşteaptă momentul în care să prindă grandoare în mainile frumoasei. E o stare de mister. O constelaţie se naşte, şi cu ea, parfumul pământului capătă îmbietoare forme metafizice. Nu e nimic statistic, perfecţiunea e acolo, pare-se că frunzele de frag au făcut o armată a lor, in liniştea iernii, căci acum stau picurate pe ramuri…stau angelizate. Iar fata nu strigă a bucurie, ci devine vocea unei muzici pe care doar adâncurile lui o pot auzi.

Un fluture tânăr caută experienţa într-un colţ de pădure unde a dat peste o albină uitată de veacul Renaşterii. Frăgezimea clepsidrei sortite fluturelui întâlneşte arta.E un pact divin şi doar o explozie solară i-ar putea tulbura, dar astrul a decis să rămână tandru. Universul gângureşte precum o inima nouă în haine de milioane. De ani.

Ea se rasfaţă cu palmele lui, talere ale balanţei infinitului ce îi aşteaptă. I-ar dărui o floare, dar ea îi e fiinţa care semnifică tot frumosul creat, aşa că…o smulge cu o miscare vioaie, iar picioarele ei şovăiesc în aer.E căinţă peste tot, iar ea il iubeşte precum o zumzaitoare cu aripi scurte iubeşte floarea care îi devine o mică parte a Căii Lactee din mijlocul câmpului.

Iubirea răsfaţă. Una este viaţa şi Unul este drumul adevărat .Iar mugurii de cireş plesnesc…

Mai presus de simţuri (Actul lecturii)

E mai presus de simţuri

să mă scutur de îndoieli

într-o lume a certitudinii,

Iar din tremurul neputinţei să-mi croiesc drum

într-un tărâm al expansiunii.

Creşte Universul, iar paginile nasc lumini.

Sunt mai aproape de grandoare

când versuri vii înnobilează starea-mi

şi nasc in fiinţă doruri şi pasiuni,

Supremă stare de neumbrit mister.

Iar Universul creşte, pagini nasc dorinţe

de-a prinde in mici palme ce veacul vrea sa-mi dea,

Din file să fac aripi, să zbor spre clipa-n care

penelul a scris asta:” Facă-se voia mea!".

Somn şi revelaţie

Un drum printre salcâmi.

Umanizat de apa izvorului pe care

hain, am sorbit-o gândindu-mă la nemurire, mi-a picat cu desfătare

o rază peste trupu-mi aşteptând...

Văd bine, raza m-a facut sa cred

pentru secunde prefăcute-n ceasuri, că lumea e mai mică

iar in centrul ei stă cercul cu păcate.

Am luat cât am putut.Erau prea aurite.

Şi pierdut, simţind cum mâinile-mi refuză trupul,

am vrut să-mi smulg inima, să fiu o biată fiinţă

fără mai cu fiinţă-n ea.

Era momentul cel de nacăinţă, tulbure

privire a Universului, ce-mi răspândea în mădulare

o sete de dulce mătase, un somn făurit să mă renască.

Căzând pe înverzitul crud al ierbii pictată de îngeri,

m-am lăsat cuprins de adormirea celulelor

şi viaţa vieţilor nu aşteptam să vină...

Dar totuşi simţeam o fierbinţeală

ce mă-ndemna să nu cad în potir cu ploaie

si sa mă-nfrupt la masă cu inchipuiţi arhangheli...

Împins de solul antropocentrismului ce-mi fluiera

în vene un cântec al cenuşei ce vântul n-o schimba în piatră,

am rupt lanţul şi conştient...

ochii i-am deschis, spre uimirea alaiurilor de gâze.

Iarba se măritase 

în  împărătesc festin cu cerul, iar eu mă găseam acum

la poarta dintre...

(va urma)

Ipostaza

Mereu susţinând

drumul corabiei spre răsărit,

praful din urmă sorbindu-l

şi întinzând frageda cărare

de plăcut şi bine-a fiinţei,

aduni mările şi cu penelul

trasezi graniţa inimii,

mă ai,te am.

Retezând o veştedă sabie

dintr-o ramură de plângeri,

cerul face loc unui zâmbet

ce locuieşte-n tine.Râd.

Despici pânza de moarte

şi brodezi o poveste.Măturând

cu firea-ţi pură orice fir de frică şi răni,

se creează Raiul.

Un strop de ambrozie 

cade strapungându-mi cămaşa.

Ah,uitasem ca ţi-e casa în nori

şi câteodată verşi dintr-al tău pocal! Mă bucuri.

Exist.Te bucuri.

Când eşti cu mine îţi numeri paşii.

Nu vrei să pierzi nimic

din drumul meu către...Oriunde.

Iadul se înghite pe sine

iar un mugur de frag tânăr,

iubindu-se cu albina din juru-i

vesteşte apariţia Lunii.

Ah, nu ştie că eşti tu, iar eu Soare

iţi las parte din zi să fi! Mă bucuri.

Despre Geneză ca fapt

Nu este ceea ce este pentru că

depăşind un prag al fiinţei limitate

şi supuse-n grav asediu ce-i tulbură privirea,

e mai presus decât cele scunde

şi mai îngustă decât îngustimea

cea mai de ocară.

Iar crescând în timpul ce creşte 

în timpul ce neexistând există

pentru că e înainte de-a nu fi, 

este ceea ce nu este căci

cu gândul ai făurit, omule, 

un Univers în condensare.

Şi pentru ca să existe

un fir de praf cu gust bogat în

Absolut de Orişice Creaţie, 

e nevoie să fi fost

prima cauză ,căci dacă mă supun

legii spun că nu există nimic

dacă nu a fost un Număr pentru toţi.

Dar văd,acum,o copie mai finită

a unei Mari Minuni ce-a fost

pe prima filă a Lacrimii Dintâi, născută ca

povară din timp creat în timp.

Întâlnirea

Când clopotul a sunat, clipa devenise deja scrăşnet.
Profeţia a neprofeţit că întâlnirea avea să fie undeva în apropiere,
iar unde numai mireasa stătea
aşezându-se, bătrânul lumii şi-a lăsat chipul în pumnii mari de plumb.

Nicio durere nu se schiţa,
dar cum noaptea ştie că lumina-i e singura mamă ce-o ucide
asa şi ceata de grauri prevestise cu sunetul de flaut stins,
o amară întâlnire a Trainicei Visări.

Vântul inţepa un obraz
inlăcrimat de jalea focului ce sta s-aprindă
coroana ce-i lega într-un ospăţ al firii,
de cerul păsărilor descompuse.

Ea îl aştepta cu nerăbdare, suflând greu
şi stângând la piept talismanul fericirii.
El tăcea, iar fericirea se incolăcea suspect in jurul gatului
şi sugruma Momentul. El nemişcat stătea.

Era plopul unde se cunoscuseră în seara
unde nesperat şi-au format legamant al eternului.
Copacul devenise casa Lui,ii strângea trupul uscat
iar ochii deschişi sclipeau a aşteptare.

Nimeni nu ştia de ce tăcea,iar Ea
îl smulse din sicriul mirosind a verde
iar buzele-i strapunseră obrajii şi-l făceau hidos.
Bătrânul privea scena mocnind a pământ ars.

Gâfâiala ei picura crescândă iar cerul devenise aspru.
Pumnul Lui, rigid, se prefăcuse-n veşted
platou al unei iubiri care odinioară
fugea prin fine vene spre amăgirea lor.

Frigul inteţise senzaţia de zadar al clipei
iar ei fugiseră grabiti spre staule ale împăcării.
Unul rămasese într-o suspensie ca
fumul de tămâie alene-n ei dansând.

Ea plânse mult. Şi dintr-o dată
ca dintr-o pagină a criptei deschisă doar aievea,
murise-n braţe-i cărnoase, pline de vechi partide
în care vânaseră şi zmei,şi aur,şi venin.

Eseu asupra statului şi democraţiei

"Despre stat si puterea lui de indrumare, control si orientare a maselor s-a vorbit mult de-alungul istoriei, mai ales de cand noile directii ale societatii s-au schimbat, facand-o mai transparenta si dezvaluindu-i astfel tenebroasele masinatiuni de tot felul.
Democratia reprezinta astazi modelul politic care se doreste a fi mondializat, datorita traducerii sale ca putere absoluta a maselor.Fostele state comuniste,state colonii, state in curs de dezvoltare sunt adamenite de masinatiunile politicii internationale sa adere la aceasta retea deschisa, dar plina de nepatrunsul luminii morale.Asadar, democratia inseamna prin definitie creierul poporului, care poate face si desface legi si seturi de legi,oronante si reglementari astfel incat totul sa mearga spre o inevitabila bunastare comuna.Aceasta falsa idee se dezvaluie potentat pe masura ce avansam in ideologia interna a definitiei, odata cu cocluzia ca nu exista un Bine pentru toti, din moment ce exista o presiune continua asupra societatii civile pentru a o face "educata catre ideal", de altfel, o adevarat incremenire intr-un prezent politic continuu.
Asta inseamna ca daca democratia nu reprezinta puterea maselor, ea nu este decat un fals perindandu-se prin fata multimii, dar la care nu are acces nimeni, pentru ca ea este puterea in absenta unei adevarate puteri.Masele nu pot conduce statul deoarece nu au o cultura a starii de lider, nu au modele autentice si nu imbratiseaza valori morale cu valoare de imperative.
Karl Popper considera ca statul e un rau necesar, recunoscandu-se in acelasi timp ca este un pericol constant.Pentru ca statul sa se impuna ca autoritate, trebuie sa isi impuna autoritatea, rezultand o plasare deasupra legii si deasupra propriei sale puteri.
A doua problema care se pune este aceea a democratiei si a legaturilor sale cu idealul "clasei muncitoare", supusa imperfectiunilor claselor politice perindate ciclic, o recurenta mai mult decat ciudata.
Democratia nu e binele, ci raul cel mai mic.Tot Popper afirma ca "democratia in sine nu inseamna nimic bun in mod special, ci doar un mijloc de a evita tirania."In majoritatea statelor neo-democratice, acest regim a reprezentat salvarea si deschiderea, insa tocmai aceasta "dare din casa" a dezvaluit treptat neajunsurile si problemele mai ale structurilor de stat precum si a societatii civile.
Aceste probleme nu se vor rezolva tocmai datorita asteptarii gresite fata de "capitalismul din tribuna", iar democratia va tempera doar miscarile societatii astfel incat puterea poporului sa nu submineze miscarea politica.
Inca o problema importanta este legata de modul in care parghiile statului carmuiesc masele.Puterea striveste, masele se vor simti tradate, puterea nu se face simtita, masele se vor simti indreptatite sa fie "apostoli" ai profetiilor sociale adevarate.Nu se vor rezolva disensiuniile dintre nivelurile piramidei puerii, ci se va cadea intr-o capcana care poate deveni periculoasa.
Democratia devine astfel pericolul majoritatii de dorinta de schimbare a minoritatii, a condusilor. Orice conflict particular capata un aspect general, iar orice modificare poate produce consternatie, dovedind un sistem imperfect in care se dicteaza puterea mai mult decat ii sunt stipulate de propriile doctrine." 

Paşii noştri

Fie şi în paralel tot acolo vom ajunge.
Chiar şi moartea de-a goni în întuneric tot tu, lumină, ai da umbra.
Fie şi în apa unui iaz, tu spre mine inoţi şi rupi plase de invidie.
Chiar şi asa,iubitule, tot cu tine mă trezesc în gând.

Acum de n-ai veni aici, rupt mereu, în cumpeni voi sta.
Nu cred că tu,fluture,ai putea să-mi dai drumul,sunt polen.
Acum de ai pleca şi vulturii şi-ar abandona zilele.
Nu cred că tu,vântule, poţi să mă spulberi înainte să visăm.

Lângă ferestre,tu aştepţi să îmi intri în casă.
Acolo,unde nu te vezi, te ajut şi-mi dai Nume.
Lângă mâna mea, floare de fior imi mangaie tristeţea.
Acolo unde iubirea nu a pătruns, nu am văzut noi poarta.

Întotdeauna am invăţat să fim copii.Joc matur facem acum.
Niciodată nu m-ai rasfatat altfel decât cu tine.
Întotdeauna râzi cand vorbesc de veşnicie.
Niciodată să nu pleci fără ultima oră de iubire.

Din iad am ieşit să te luminez.
Raiul e luminat de spaima de-a mă pierde.
Din iad către lună am făcut singurul pas
si ştiu iubite că spre rai ne întoarcem curând.

Joc închis

Venin!Muşcătura şi sângele mi-e cristal de zână.

Da, veninul şi cumintenia mea e călăuzită în tine.

M-am îmbolnăvit de braţe tale trandafirii

Iremediabil,grav,absolut pierdută in

degetele ce mă împing spre aerul tare al iadului.

Nu mă trata,demonule,fi pedeapsa pentru

Indrăzneala de a fi

Spaima de a nu fi

Extazul de a prea fi

In fiinţă, fire, fabuloasă gustare de jar stelar.

Şi încă iţi şoptesc printre flăcările bietului glas de farmec regăsit:

“Cand mâna-ţi zugrăveşte seara cu bolta sufletului meu

Nici nu cunoşti altă desăfatare decât Cerul ce ţi-e dat.

Înfăşurat stând în prispa tainei tale

Desfaci cu zâmbetul dragostea mea.”

Eşti rostul paşilor mei prin juru-ţi

Roşind când simţi furtuna ce vine

Prin tine,prin vinele seci

Cu dorinte albe în iernile reci.

Priveşte-mi doar pasul şi spune-mi ce simţi?

Alerg prin vene sau suflu zapada în cale?

 Nu ştiu draga mea,

Dar ei mă văd erou

Iar tu mă vezi Tu

Sunt oglindit in tine.

Cand spui ca tot rostul

Este sa te ai,sa gandesti ca eu

Eu fiind

Şi numai stând

Cresc şi te transform

Ai nume, ai Numele meu!

Dragule,cum pot sa-ţi fiu de folos?

Diamantie petală ce-mi strânge trupul

Croită de tine cu fir şi amor

Nu pot sa ţi-o-ntorn! M-ar frânge pe mine!

Cred,imperfectule,perfecţiunea ta!

Obrazul fin şi parfum de iubire

Se găsesc în mine,ce taină supremă

Dragule, s-adorm în palmă la tine!

Mă simţi abis mişcator

Venin aparut sa-ţi mângâi bolta de aur

Părticele de aur

Şi peste tot aurul

Ce mi-e acum comoară,tu.

Spune-mi azi ori altadată

Prezent continuu in timp fin brodat

Mă iubeşti sau cauţi să te salvezi?

Iubesc,dragule,şi simţământ deschis

Mi-e starea.As vrea sa nu pleci,sa nu plâng

Să nu stai aproape de stele.Nu vreau sa fiu geloasă

Pe Univers.

Rămâi aici ca o icoană vie

De mine atinsă, născută din noi.

Vezi răul,abundă-n seva amară

Iar tu mă ţi taină, mă ai pentru tine,

Corolă de aur,abur de rouă

Sevă din fructul oprit altcuiva.