Un drum printre salcâmi.
Umanizat de apa izvorului pe care
hain, am sorbit-o gândindu-mă la nemurire, mi-a picat cu desfătare
o rază peste trupu-mi aşteptând...
Văd bine, raza m-a facut sa cred
pentru secunde prefăcute-n ceasuri, că lumea e mai mică
iar in centrul ei stă cercul cu păcate.
Am luat cât am putut.Erau prea aurite.
Şi pierdut, simţind cum mâinile-mi refuză trupul,
am vrut să-mi smulg inima, să fiu o biată fiinţă
fără mai cu fiinţă-n ea.
Era momentul cel de nacăinţă, tulbure
privire a Universului, ce-mi răspândea în mădulare
o sete de dulce mătase, un somn făurit să mă renască.
Căzând pe înverzitul crud al ierbii pictată de îngeri,
m-am lăsat cuprins de adormirea celulelor
şi viaţa vieţilor nu aşteptam să vină...
Dar totuşi simţeam o fierbinţeală
ce mă-ndemna să nu cad în potir cu ploaie
si sa mă-nfrupt la masă cu inchipuiţi arhangheli...
Împins de solul antropocentrismului ce-mi fluiera
în vene un cântec al cenuşei ce vântul n-o schimba în piatră,
am rupt lanţul şi conştient...
ochii i-am deschis, spre uimirea alaiurilor de gâze.
Iarba se măritase
în împărătesc festin cu cerul, iar eu mă găseam acum
la poarta dintre...
(va urma)
