Când clopotul a sunat, clipa devenise deja scrăşnet.
Profeţia a neprofeţit că întâlnirea avea să fie undeva în apropiere,
iar unde numai mireasa stătea
aşezându-se, bătrânul lumii şi-a lăsat chipul în pumnii mari de plumb.
Nicio durere nu se schiţa,
dar cum noaptea ştie că lumina-i e singura mamă ce-o ucide
asa şi ceata de grauri prevestise cu sunetul de flaut stins,
o amară întâlnire a Trainicei Visări.
Vântul inţepa un obraz
inlăcrimat de jalea focului ce sta s-aprindă
coroana ce-i lega într-un ospăţ al firii,
de cerul păsărilor descompuse.
Ea îl aştepta cu nerăbdare, suflând greu
şi stângând la piept talismanul fericirii.
El tăcea, iar fericirea se incolăcea suspect in jurul gatului
şi sugruma Momentul. El nemişcat stătea.
Era plopul unde se cunoscuseră în seara
unde nesperat şi-au format legamant al eternului.
Copacul devenise casa Lui,ii strângea trupul uscat
iar ochii deschişi sclipeau a aşteptare.
Nimeni nu ştia de ce tăcea,iar Ea
îl smulse din sicriul mirosind a verde
iar buzele-i strapunseră obrajii şi-l făceau hidos.
Bătrânul privea scena mocnind a pământ ars.
Gâfâiala ei picura crescândă iar cerul devenise aspru.
Pumnul Lui, rigid, se prefăcuse-n veşted
platou al unei iubiri care odinioară
fugea prin fine vene spre amăgirea lor.
Frigul inteţise senzaţia de zadar al clipei
iar ei fugiseră grabiti spre staule ale împăcării.
Unul rămasese într-o suspensie ca
fumul de tămâie alene-n ei dansând.
Ea plânse mult. Şi dintr-o dată
ca dintr-o pagină a criptei deschisă doar aievea,
murise-n braţe-i cărnoase, pline de vechi partide
în care vânaseră şi zmei,şi aur,şi venin.